Nedeia - străvechi obicei pastoral al poporului român

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Nedeia - străvechi obicei pastoral al poporului român

Mesaj Scris de Admin la data de Lun Feb 02, 2015 9:18 pm


[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea aceasta imagine]

„Suflet agrar sau pastoral?”
- iată o întrebare care s-a ivit deseori referitoare la poporul român. Mulţi cercetători au susţinut cu hotărâre caracterul pastoral al vieţii noastre ţărăneşti, arătând că toate formele superioare ale culturii noastre ţin de singurătatea pastorală: dorul, ca şi jalea, doina, ca şi basmul. Însă, sufletul nostru ţărănesc are şi o latură agrară, ceea ce îi conferă un lirism contemplativ, static.
„Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. (…) Suntem ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc) Aşadar, specifică neamului nostru este tocmai întâlnirea dintre cele două îndeletniciri ale populaţiei carpatice: păstoritul şi agricultura, împreună cu mitologiile aferente, ceea ce se reflectă perfect în obiceiurile tradiţionale.
Cât de frumos este folclorul românesc, cât de pitoreşti le sunt românilor obiceiurile! Oameni veseli din fire, dornici de petreceri în aer liber, cărora le place vinul, cântecul fluierului, românii ştiu să se bucure de viaţă. Nicolae Iorga spunea că „la români, întâi se aud cântecele şi apoi răsare soarele”. Căci românul cunoaşte şi dorul şi jalea, dar şi doina şi basmul şi cântecele de petrecere.
Obiceiurile românilor, pe care le mai surprindem şi astăzi active, sunt o îmbinare a fondului autentic al culturii geto-dacilor cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor şi romanilor, sau cu elemente din cultura popoarelor vecine cu care strămoşii noştri au venit în contact. Influenţele noi au fost primate şi asimilate, integrându-se tezaurului de bază autohton ce va constitui zestrea culturală pe care noi o moştenim şi o întregim în devenirea istorică.
Carpaţii româneşti au cunoscut de-a lungul milenarei lor existenţe o viaţă păstorească neobişnuit de dezvoltată. Poate nici un lanţ de munţi din Europa nu li se poate asemăna în această privinţă. În vechile credinţe ale poporului nostru, oaia e un animal sfânt, iar păstoritul, o îndeletnicire respectată. Păstorii noştri au alcătuit întotdeauna tovărăşii asemănătoare confreriilor medievale, cu organizare riguroasă, cu datini precise pentru fiecare parte a anului, de credinţe în care, sub vălul ocrotitor, dar străveziu al credinţei creştine, se ghicesc ritualuri mult mai vechi şi de o ţinută morală tot atât de înaltă ca şi a creştinismului.
Păstoritul a fost o frăţie în care, dacă nu se excludea omul mai în vârstă, plin de experienţă, şi pe alocuri nici femeia-băciţă, îndemânatică în gospodărie, majoritatea membrilor era alcătuită din feciori şi trăia izolată de restul lumii, ca într-o pustnicie, sub ochiul lui Dumnezeu, în contact numai cu natura, cu fiarele codrului şi cu turma ascultătoare a oilor. A fost cea mai înaltă şcoală de educaţie a tineretului în trecutul îndepărtat al poporului nostru, şcoală în care regula fundamentală era castitatea şi munca pentru folosul comunităţii, şcoală din care se puteau ivi sentimente de înălţimea celor ce ne uimesc în balade ca Mioriţa.
Această intensă viaţă pastorală a Carpaţilor româneşti a păstrat şi păstrează şi acum obiceiuri foarte vechi, rareori întâlnite în alte părţi. Unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate în semnificaţii este Nedeia. Ce însemna nedeia pentru ţăranul român din vechime iese strălucit în evidenţă din cuvintele lui Ion Pop Reteganul: „Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paştele sau Rusaliile… Nedeia e şi mai mult decât Anul Nou. Nimeni din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nimeni nu doreşte nimic mai cu foc ca sosirea Nedeii”.
Instituţia nedeii începe odată cu istoria noastră şi continuă a trăi mereu, până în zilele noastre. Astăzi, n-o mai găsim vie decât în Apuseni, Haţeg, Banat sau Carpaţii de Curbură (exemplul localităţilor româneşti din judeţul Covasna). Dar, lucru important, nedeia mai trăieşte astăzi numai în munţi sau regiuni imediat sub munţi. În ceea ce priveşte originea nedeilor, după consideraţiile unor istorici despre obiceiurile dacilor, după tradiţia şi moştenirea folclorică, e de presupus că acestea îşi au originea încă din timpul dacilor. Unii le consideră „misterioase” şi despre originea lor se afirmă că nu avem dovezi „sigure”. Într-adevăr, un izvor scris din antichitate sau feudalismul timpuriu nu avem. Dar dacă au străbătut din timpuri antice atâtea alte obiceiuri de minimă sau fără nicio importanţă social- istorică, dacă s-au menţinut atâtea superstiţii şi rituri, nu puteau să se menţină aceste mari serbări populare, care au luat formă de masă? Oare aceste moşteniri neîntrerupte în viaţa poporului nostru, nu se pot constitui în dovezi?
Cu toate că nu posedăm documente scrise în legătură cu originea îndepărtată a nedeilor, putem totuşi încerca să enunţăm ipoteze asupra genezei acestora. Astfel, nedeia este o manifestare străveche, o serie de argumente istorice ale dacilor făcându- ne să credem acest lucru. În plus, se ştie că dacii erau firi vesele, cărora le plăceau vinul şi petrecerile în cântecul fluierului, naiului sau al altor instrumente muzicale, în urma unor procesiuni sau serbări care nu erau lipsite de anumite rituri. Dacii aveau cultul soarelui, cultul aerului şi al luminii; nedeile se pare că aveau legătură cu celebrarea unei sărbători precreştine dedicată zeului focului şi al soarelui.
După creştinarea populaţiei autohtone, peste sărbătoarea păgână s-a suprapus sărbătoarea dedicată lui Sântilie, care, conform tradiţiilor populare, are atribuţiile specifice unui zeu al focului şi soarelui.
Cea mai veche atestare istorică a nedeii este din anul 1373 şi se referă la muntele Cornul Nedeii. Aşadar, în anii când se întemeiau cele două state feudale româneşti din estul şi sudul Carpaţilor, nedeia carpatică nu era altceva decât o petrecere pe culmile munţilor, legată, bineînţeles, de păstoritul montan. O a doua atestare în timp este aceea din documentul graniţei oltene din anul 1520 - nu mai puţin de trei munţi din masivul banatic poartă acest nume. Toate denumirile topice sunt mult alterate în versiunea latină, în afară de cele trei legate de termenul de nedeie, care se repetă de trei ori, şi aceasta numai în raza Retezatului.
Dacă deja în 1373 existau munţi care se chemau Nedeia, aceasta înseamnă că practica nedeii pe aceşti munţi venea din timpuri mult mai vechi. Trebuie o vechime şi o practică îndelungată şi continuă pentru ca un munte să capete nume după fenomenul (în speţă, nedeia) pe el practicat.
O altă atestare o constituie Pravila lui Vasile Lupu - 1646, care spunea: „Mai mare sudalmă se cheamă când va sudui nescine pre altul în vreun loc ca acelea de cinste unde vor fi mulţi oameni strânşi, cumu-i mijlocul târgului, sau la vreo nedeie, sau în curtea domnească, sau la vreun praznic”. După acest text, evident nedeia trebuie să fi fost, în primul rând, o adunare desul de frecventă în Moldova, dacă s-a simţit nevoia să fie pomenită în pravilă. Era desigur „un loc de cinste”, meritând a fi pus alături chiar de curtea domnească, dar nu era nici târg, nici praznic, căci acestea amândouă sunt pomenite separat.
Indiferent că se numeau nedei, bâlciuri, sântilii, „târguri de fete”, „târguri de două ţări”, aceste manifestări populare sunt grupate în calendarul pastoral la miezul verii, acolo unde patronează Sântilie, un adevărat Helios pentru plaiurile carpatice. Zeu al soarelui şi focului în Panteonul românesc, acesta a preluat numele şi data de celebrare (20 iulie) de la Sfântul Prooroc Ilie.

http://www.condeiulardelean.ro/articol/nedeia-stravechi-obicei-pastoral-al-popor-ului-roman

Admin
Admin

Mesaje : 433
Data de inscriere : 28/01/2015

http://forumuldeciobanie.forumulmeu.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum